Una din cele mai faimoase bătălii aeriene din timpul celui de-al doilea război mondial o reprezintă operațiunea Tidal Wave, desfășurată de aviația americană asupra rafinăriilor aflate în România, la 1 august 1943.

Harta rafinarie Ploiesti in 1943

Obiectivul acestui atac aerian era distrugerea a nouă rafinării aflate în zona orașului Ploiești, dintre care cinci sunt marcate pe harta. România era, încă de la începutul secolului al XX-lea, unul din principalii producători de petrol din lume și cel mai important din Europa. Industria petrolieră din România era de asemenea printre cele mai dezvoltate. Odată cu intrarea României în sfera de influență a Germaniei, la sfârșitul anilor 30, petrolul românesc era unul dintre obiectivele strategice majore. Acest fapt a fost recunoscut și de către aliați încă de la începutul războiului, obstrucționarea accesului armatei germane la petrolul românesc fiind un obiectiv major. Nu mai puțin de 35 % din combustibilul destinat armatei, marinei și aviație germane provenea, în timpul războiului din România, și 70 % din petrolul brut. Protejarea acestui obiectiv major a fost o preocupare constantă si pentru germani. Încă de la sosirea în România a primelor trupe germane, un obiectiv important au fost rafinăriile din zona Ploiești. Primul bombardament efectuat asupra rafinăriilor a fost în iunie 1942 și a purtat numele de Operațiunea „Halpro“. Numele acestei operațiuni este de fapt o prescurtare de la numele inițial „Halverson Project 63“, care a fost dat după numele colonelului care a inițiat ideea unei incursiuni cu bombardiere grele în Balcani, Harry Halverson. La această incursiune au luat parte 232 de oameni, folosind 13 bombardiere B-24. Bombardierele B-24 au fost concepute în ianuarie 1939, iar primul astfel de avion a zburat la 29 decembrie 1939. Era echipat cu patru motoare Pratt & Whitney, de câte 1200 cai putere fiecare. Cântarea 27 de tone gol, avea nouă guri de foc, ceea ce ducea cel putin teoretic la independența față de avioanele de vânătoare, practic acest bombardier semănând cu un arici de foc. Viteza maximă era de 516 km/ora.

 B-24 

Pe lângă plinul de carburant, putea lua la bord o încărcătură de bombe de trei tone, plus muniția necesară apărării proprii în zbor. Echipajul era format din zece oameni. Aceste avioane au fost cunoscute și sub numele de „Liberatoare“. Avioanele decolau de la baza Fayd, din Egipt, pe o rută în linie dreaptă până la Constanța. Pe parcurs, grupul se dispersa, deoarece trebuia ocolit spațiul aerian al Turciei, urmând ca regruparea sa aibă loc deasupra Mării Negre. De la Constanța, ruta continua până la Ploiești cu traversarea Dobrogei până la Galați, de unde se survola Muntenia până la apa Teleajenului, de unde se vira spre zona sudică a obiectivului. Întoarcerea se făcea peste Călărași, cu direcția Habbanyah-Ramadi-Cairo. În cazuri excepționale se puteau face aterizări în Siria sau în Irak. S-a înregistrat o aterizare la Ankara, două la Alep în Siria, șapte în Irak și trei în Turcia. Efectul misiunii „Halpro“ a fost unul minim, lucru susținut și de englezi, pagubele produse fiind minime. A avut un efect asupra germanilor în sensul că i-a pus în stare de alertă asupra posibilităților americanilor de a lovi rafinăriile de la Ploiești. În acest sens, generalul Alfred Gerstemberg, comandantul Luftwaffe în România, a luat măsuri pentru întărirea apărării rafinăriilor din zona Ploiești. Carte Egypt Astfel, în vara anului 1943, apărarea antiaeriană a zonei Ploiești era una din cele mai puternice din Europa. Aliații au subestimat capacitatea germanilor de a detecta avioanele, ei crezând că aceștia din urmă nu dispuneau de radare suficient de puternice și nici de instalații de detectare capabile să repereze avioanele inamice altfel decât prin interceptarea radiofonica a acestora. În realitate, germanii dispuneau, încă din 1942, de un lanț continuu de puncte de control al spațiului aerian, desfășurat din Peloponez până în Corfu și, de acolo, peste Albania, Iugoslavia și Bulgaria, până sub contraforturile Balcanilor din apropierea bazinului dunărean.

General Gerstemberg

Americanii se bazau în această misiune pe surpriza unui atac aerian dintr-o direcție la care inamicul nu se aștepta, și anume dinspre Africa, lucru care până atunci părea imposibil. De asemenea, americanii au adoptat tactica de a rămâne invizibili inamicului prin două strategii: muțenia radiofonică și zborul razant, adică la altitudine foarte joasa. Secretul misiunii, însă, n-a ținut mult, deoarece el fusese parțial divulgat chiar de strategii lui „Tidal Wave“ care, pentru a evita o confuzie posibilă - cum se mai întâmplase în timpul debarcării în Sicilia, când navele de război americane trăseseră asupra unor avioane ale lui Air Force – au lansat în eter un mesaj cifrat, adresat tuturor forțelor aliate din zona Mediteranei, conform căruia o importantă expediție aeriană avea să survoleze spațiul dintre Libia și coasta nord-estică a Mediteranei, fără să se indice însă nici traiectoria exactă, nici destinația acesteia. Abia în 1961, serviciile de contraspionaj militar americane au aflat că, încă de la începutul lui 1943, o unitate de elita a Abwehr-ului – spionaj militar german – cantonată în apropiere de Atena, intercepta și descifra toate transmisiunile radio ale Armatei a XI-a a Aerului a Statelor Unite. Bombardierele au fost prima dată reperate de postul de veghe din insula Corfu, informația ajungând repede la București. De asemenea, mai multe puncte de control au confirmat direcția luata de bombardiere, fără să se poată preciza însă ținta finală. Apărarea propriu zisă a zonei petrolifere era asigurată de mai multe elemente, fiecare având un rol propriu în desfășurarea apărării. Astfel, la primul semnal de alarmă, intrau în acțiune echipele de apărare pasivă. Apoi erau înălțate baloanele de obstrucție. De asemenea, germanii dispuneau de așa numitele generatoare de ceață artificială, dispozitive folosite pentru „ascunderea în ceață“ a rafinăriilor, făcându-le astfel invizibile bombardierelor care își lăsau încărcătura de la mare înălțime. În același timp, era pregătită antiaeriana, care se aștepta la apariția unui inamic la câteva mii de metri, fapt pentru care și vânătoarea, cantonată pe opt aerodromuri, decola și aștepta inamicul între înălțimile de 1500 și 5000 de metri, grupurile de avioane fiind astfel împărțite, ca nici un avion inamic să nu treacă prin focul acestora. Baloanele de instrucție erau lungi de 18 m și cu un diametru de șase metri, cu un volum de 2300 m3 gaz (98,7% hidrogen), de asemenea, pe cabluri de susținere erau agățate încărcături explozive, astfel mărindu-se șansa piloților de a lovi un astfel de balon, ceea ce însemna aprinderea instantanee a avionului.

Radar german

Înainte de începerea ostilităților, din cele 178 bombardiere „Liberator“ care au decolat de la bazele din Libia în spațiul aerian al României se aflau 164 de bombardiere grele, două s-au prăbușit în cursul zborului spre România, iar douăsprezece s-au întors din zbor, datorită unor defecțiuni tehnice. Pentru apărarea zonei Ploiești, apărarea romano-germană dispunea de aproximativ 300 de tunuri antiaeriene și de 200 de aparate de vânătoare germane și române. Avioanele erau de tip Me 109 G și Me 110, cât și avioane IAR 80. Ceea ce a fost deosebit la misiunea de bombardament de la 1 august 1943 de la Ploiești a fost decizia luată de americani de a efectua raidul la joasă înălțime pentru o mai bună acuratețe și pentru evitarea detecției radar. 

Baloane captive Ploiesti

În vederea acestui fapt americanii au desfășurat antrenamente intense în deșertul Libiei. În acest scop au fost construite replici ale rafinăriilor asupra cărora s-au desfășurat misiuni de antrenament. La raid au participat grupuri de bombardament aparținând Armatei a 9-a aer respectiv grupurile de bombardament 98 și 376 și grupuri detașate special pentru această misiune de la Armata 8-a aer respectiv grupurile 44,93 și 389. Ruta aleasă a fost peste Mediterană și Marea Adriatică, trecând pe lângă insula Corfu, peste munții Pind în Albania, trecând prin sudul Iugoslaviei și peste sudul României. În dreptul localității Pitești urmau să se întoarcă spre est, spre Ploiești. Țintele alese au fost nouă rafinării din zona Ploiești : Steaua Română, Română-Americană, Concordia Vega, Astra Română, Unirea Orion, Columbia Aquila, Creditul Minier, Standard Petrol Block, Unirea Speranța. În dimineața zilei de 1 august 1943, 178 de bombardiere B-24 s-au aliniat pe pista de decolare. La decolare, unul din bombardiere a pierdut înălțime și s-a prăbușit, neexistând supraviețuitori dintre membrii echipajului. Decolarea și zborul au continuat fără incidente până în zona insulei Corfu unde un bombardier B-24 numit Wongo Wongo a început să zboare haotic și s-a prăbușit în mare nemaiputând fi redresat de pilot. Un alt B-24 s-a desprins din formația de bombardiere pentru a vedea dacă mai există supraviețuitori. Datorită încărcăturii de bombe și de combustibil, nici acest bombardier nu și-a mai putut lua locul în formație și a trebuit să se întoarcă la bază. După acest incident, alte bombardiere au ales să se întoarcă la bază sau să aterizeze la diferite baze aliate. La trecerea peste munții Pindului, datorita setărilor de putere diferite la motoare necesare urcării la o altitudine mai mare, grupurile de bombardiere rămase au fost despărțite. Tăcerea radio strictă a făcut ca această problemă să nu fie rezolvată, cu grave consecințe asupra sincronizării atacului. Drumul a continuat fără alte incidente și ajunse pe teritoriul României bombardierele au coborât la altitudinea joasă, dinainte stabilită. Grupurile de bombardiere au făcut verificările de navigație stabilite, dar cu ocazia acesta a apărut o nouă problemă care va avea consecințe grave asupra eficienței raidului. După verificarea punctului de navigație din apropriere de Pitești, grupul 389 a plecat spre rafinăriile situate la Câmpina pentru un atac sincronizat cu atacurile asupra rafinăriilor de la Ploiești. Colonelul Keith K. Compton și Generalul Ent au făcut o eroare de navigație care se va dovedi deosebit de costisitoare. La al doilea punct de navigație, care trebuia să fie la Florești, au confundat Târgoviștea cu Floreștiul, urmând o linie de cale ferată greșită și au condus grupul lor și grupul de bombardament 93 spre București. Ambele grupuri au intrat în plin în apărarea antiaeriană a Bucureștilor, numeroase avioane fiind avariate. Mai mulți membri ai echipajelor au sesizat acest lucru și au atras atenția asupra erorii făcute. Ca urmare a acestor erori de navigație și a faptului că secretul misiunii fusese compromis, bombardierele au intrat direct în apărarea antiaeriană de la Ploiești care era în alertă maximă. Mulți dintre participanții de la raid au spus după aceea că acestea erau cele mai puternice și mai dense baraje de artilerie care le-au întâlnit în război.

Ploiesti 1 August 1943

Aviația de vânătoare de asemenea a ridicat în aer toate avioanele disponibile. O parte din grupurile de avioane de vânătoare au fost inițial derutate de faptul că o parte din bombardierele americane se îndreptau spre București și de faptul că avioanele de bombardament zburau la altitudine foarte joasă. După momentul inițial de derută, însă, au interceptat avioanele americane adăugând la pierderile suferite de acestea. Deși era clar pentru membrii echipajelor că scopul misiunii a fost compromis, nu au dat nici o clipa înapoi de la îndeplinirea misiunii lor. Apărarea antiaeriană puternică și erorile de navigație au făcut ca planul inițial să nu mai poată fi respectat astfel că unele grupuri de bombardiere au atacat doar obiectivele care le-au ieșit în cale, iar unele rafinării au fost doar puțin atinse. Singura rafinărie care a fost scoasă definit din funcțiune pentru toata durata războiului a fost rafinăria Steaua Romană atacată de grupurile 376 și 389. Și de partea română și de cea germană, aviatorii și artileriștii și-au făcut datoria fără să pregete, existând și un atac tip kamikaze efectuat de un aviator român, Carol Anastasescu, care pilota un IAR 80. După ce a doborât un bombardier B-24, acesta a intrat în plin într-un al doilea, doborându-l și pe acesta.

Eroul Carol Anastasescu

Americanii au avut și neplăcuta surpriză să se întâlnească cu un tren blindat, echipat cu tunuri aeriene, camuflat sub forma unui tren normal de marfă care a făcut numeroase victime în rândul bombardierelor B-24 aparținând grupurilor 98 și 44. A fost nevoie de toată priceperea și curajul unui echipaj de pe un B-24 care a reușit să plaseze o bombă asupra locomotivei trenului, reușind astfel să îl oprească. Modul cum s-a desfășurat raidul a dus și la situații deosebite. Astfel, un bombardier B-24 zburând la joasă înălțime a fost doborât de o baterie antiaeriană românească în zona localității Corlățești. Datorită înălțimii joase la care zbura, acesta s-a prăbușit peste servanții tunului, atât artileriștii români cât și echipajul avionului pierzându-și viața.

Baterie antiaeriana 88 mm

Monumentul dedicat  echipei cedeservea Bateria antiaeriana 88 mm  Corlățești. 

Un alt avion B-24, numit Jose Carioca, s-a prăbușit peste închisoarea de femei din orașul Ploiești. Membrii echipajului bombardierului și zeci de deținuți pierzându-și viața în infernul ce a urmat prăbușirii avionului.

José Carioca 

Efectele bombardamentelor asupra rafinăriilor au fost de la foarte grave la modeste. Ele nu au fost atât de grave pe cât au preconizat americanii. Intervenția promptă a echipelor de intervenție române și germane (unele fiind aduse urgent în acest scop din Germania) au limitat pagubele, astfel că la câteva luni de la raid, producția de combustibil și alte produse petroliere era mai mare ca la 1 august 1943. Din cele 178 de bombardiere are au plecat de la bazele din Libia, doar 88 s-au mai întors la bază, dintre acestea 55 avariate în luptă nemaiputând fi utilizate. Pe drumul de întoarcere, avioanele au fost atacate și de aviația bulgară care a ridicat în aer avioane de tip Me 109 și Avia B-534, doborând un număr de aparate și avariind altele. Alte avioane au aterizat la diferite baze aliate din Cipru, altele au aterizat în Marea Mediterană, în apropriere de coasta Turciei. 310 membri ai echipajelor au fost uciși, 108 făcuți prizonieri și 78 internați în Turcia.

Avia B -135

A fost una dintre cele mai grele pierderi suferite într-o singură misiune de aviația americană în timpul războiului. A fost și rămâne până în ziua de astăzi singura misiune efectuată de aviația americană pentru care s-au acordat cinci Medalii de Onoare, dintre care trei post mortem, ceea ce este unic în istoria USAF. Operațiunea Tidal Wave rămâne în istoria celui de-al doilea război mondial și a aviație una dintre cele mai celebre operațiuni aeriene în care părțile aflate în conflict au dat dovadă de cel mai înalt spirit de sacrificiu.