Alături de mult mai cunoscutele tunuri de 88 mm au fost și cele de mai mic calibru, de 20, respectiv 37 mm Rheinmetall. Odată cu reînceperea bombardamentelor aliate asupra României, la Ploiești,  la 4 aprilie 1944, germanii au adus și tunuri grele de 128 mm. Acestea completau artileria compusă până atunci din tunuri de 20, 37 și 88 mm.  Zona Ploiesti a fost printre singurele zone din afara Germaniei unde aceste tunuri puternice au fost instalate. Tunul de 128 mm, cel mai puternic tun antiaerian era capabil să tragă un proiectil de 27,9 kg cu o viteza de 880 m/s la o înălțime maximă de 14800 m. Datorită încărcăturii de azvârlire a explozibilului de patru ori mai mare față de tunul de 88 mm, timpul parcurs până la țintă era mult mai mic, făcând tunul mai eficace în atacarea țintelor rapide. Greutatea mare a tunului  - 26,5 tone  -  făcea ca mobilitatea tunului  să fie  redusă. Aceste tunuri erau amplasate în poziții fixe sau pe vagoane platformă de cale ferată. Aceste din urmă platforme, care dădeau o anumită mobilitate tunurilor de 128 mm, au fost folosite și  în zona Ploiești, și a orașului Boldești-Scăieni.

Pozele cu tunul de 128 mm au fost făcute de o comisie a aviației americane care a venit la Ploiești la sfârșitul lunii august 1944, după retragerea armatei germane,  pentru a face evaluări ale efectelor bombardamentelor. Se vede pe țeava tunului, însemnat cu linii albe, numărul de avioane doborâte.